Mândrie şi Beton

Povestea de succes a celor plecaţi la muncă în străinătate

Text: Ioana Călinescu

“Regulă de aur. Niciodată nu mănânci cât produci. Dacă azi faci 50 de euro, 40 pui deoparte. Dacă începi să-ți faci poftele, să mergi la baruri, în restaurante... niciodată n-ai să faci bani. Niciodată! Cum zice francezul: Jamais!”.

În bucătăria lui mică din Saint Denis, Ille de France, Moș Cotroș din Certeze, Țara Oașului, tocmai a sintetizat aproape 20 de ani de migrație. În Saint Denis, suburbie a Parisului, se poartă turbane viu colorate și miroase a condimente exotice din bucătăriile emigranților africani. Blocul în care locuiește Cotroș de mai bine de 10 ani miroase a sarmale și a ciorbă de perișoare. „Aici, pe scara blocului, suntem doar câţiva, nu-i toată familia. Frati-miu e la uşa de alături, băiatul mare si nepoţii deasupra, cumnată-miu sub mine, cuscru dincolo, pe scara cealaltă, vărul meu tot dincolo...  Tot nu-i ca acasă. Niciodată nu eşti ca acasă!”

Dacă se întâmplă să nimerești acolo într-o duminică, tot blocul sună a muzică oșenească, prin ușile deschise ale apartamentelor se văd mese întinse în jurul cărora se înghesuie până la refuz, vorbind tare și râzând, familii întregi, copii cu babețică, bătrâne cu basmale tradiționale, vecini din sat și cine se mai nimerește în vizită.  “Azi locuim aici 12 familii; două de marocani, în rest numai români. Ne și distrăm. Suntem mulţi şi tot timpul sunt aniversări. Noră-mea a avut ieri aniversare, săptămâna trecută cumnată-miu. Vineri a fost ziua băiatului meu Vasile, a făcut 23 de ani.  La Crăciun tăiem porcul și facem cârnați și caltaboș exact ca acasă. Aici lângă noi s-a deschis un magazin nou românesc. Proprietarii sunt din Săpânța. Astea sunt distracțiile noastre: aniversări, nunți și botezuri. Dar nici acasă nu aveam altele. Nu am fost niciodată în concediu la mare sau la băi” povestește Cotroș, care a crescut într-o familie cu 17 frați și un tată care a avea o vorbă: să fii optimist, curajos  și cu fața înainte. Așa o să-ți meargă. „Și așa a fost” zice Cotroș.

De 17 ani de când muncește la Paris, Cotroș a scos-o pe Lică, soția lui,  la restaurant o singură dată. Și acum se mai ceartă din când în când pentru cât au cheltuit atunci...  Nu prea ți-o imaginezi pe Lică certându-se. Cel mai mult ea tace și curăță. La fel ca mai toate oșencele venite la Paris, Lică face menajul prin casele francezilor de mai bine de 15 ani. Toată viața ei a muncit. La 14 ani a plecat de-acasă în autobuzele cu muncitori sezonieri ce plecau la începutul fiecărei veri din satele din Țara Oașului și îi duceau pe oameni la muncă prin toată țara, și de-atunci nu s-a mai oprit din muncit.  Nici mamă nu prea a avut timp să fie, deși are trei copii. “Eu am crescut fără părinți”povestește Dana Ciocan, 28 de ani, fiica lui Lică și a lui Cotroș. „Când ai mei au plecat la muncă în străinătate, eu am rămas acasă să am grijă de frații mei. Nu am plâns atât de mult când au plecat ei, cât am plâns când l-au luat și pe fratele meu mai mare la muncă. Doamne cât am plâns când a plecat el. Pe mine m-au luat la 16 ani. Eu nu am trăit cu ei perioada dormitului în case abandonate. Lor le-a fost greu, eu am fost privilegiată. Când am ajuns la Paris, ei deja locuiau în chirie. La început mergeam cu mama în casele unde făcea menajul ca să mă învețe meserie. Vai, ce greu mi-a fost. Când intram într-o baie eram înspăimântată. Nu știam nici cum se deschide apa. Păi noi când am plecat de-acasă aveam veceul în curte. Nu văzusem niciodată o baie. Și, când mi-a pus mama prima dată în brațe toate substanțele de curățat, am vomitat instantaneu de la miros. Cât de greu m-am obișnuit cu mirosul... Curățam și vomitam.” Astăzi, la fel ca și mama ei, Dana este o menajeră foarte apreciată.  În medie, într-o luna câștigă 2.500 de euro. Așa cum a învățat-o tatăl ei, din 500 trăiește, 2.000 pune deoparte.

Două scări și trei etaje pline ochi cu români

Apartamentul în care locuiesc Cotroș și Lică are două camere mobilate cu un dulap, paturi suprapuse și câteva scaune împletite pentru musafiri, folosite adesea și pe post de măsuță de cafea. Atât. Un  televizor stă tot timpul deschis pe ProTv. Cei zece ani de locuire nu par să-i fi schimbat aerul de apartament de tranzit pentru navetiști. E poate mai pustiu. Pe vremuri se înghesuiau într-o cameră din asta și câte cinci-șase oameni. A stat aici toată familia lui Cotroș. Cei trei copii, un ginere, două nurori, asta fără să mai pună la socoteală prietenii și vecinii din sat pe care i-a găzduit temporar până și-au făcut și ei un rost la Paris. Apoi au venit nepoții, cu totul cinci la număr, și treptat tinerele familii au început să ocupe alte apartamente din bloc sau au migrat către alte cartiere din apropierea Parisului.

Blocul are două scări în oglindă și câte trei etaje pline ochi de români. Proprietarul, un arab cu spirit imobiliar, avea cu zece ani în urmă, la aceeași adresă, o clădire abandonată cu trei etaje. Cotroș avea o echipă de oșeni de la el de-acasă, dornici de muncă, cu palmele cât lopețile și o hotărâre încrâncenată de-a se simți din nou oameni. Se făceau aproape șapte ani de când fugiseră din țară pe sub garnituri de trenuri, în dube fără aer, hăituiți cu câini de poliția de frontieră. Se făceau aproape șapte ani de când trăiau ca animalele în pădurile de la marginea Parisului, în colibi improvizate sau prin case abandonate, pentru că, în lipsa actelor legale, nimeni nu-i accepta în chirie. “De la început înțelegerea a fost că facem apartamentele pentru noi și când le-am terminat, ne-am mutat în sfârșit și noi ca oamenii în chirie. Așa am băgat numai oșeni în blocul ăsta. Am făcut cumva să încăpem toți” povestește Cotroș.

Azi oșenii sunt recunoscuți pe piața muncii din Paris ca fiind unii dintre cei mai buni lucrători  în construcții, dar atunci, la început, și Cotroș râde în barbă, nu prea știau meserie. Au luat blocul și l-au renovat cum i-a tăiat capul. Niciun apartament nu seamănă cu altul. Pe unele le-au făcut de două camere, pe altele de trei. Au spart și au ridicat pereți în funcție de cât de mari le erau familiile. Pe la începutul anilor 2000, pentru zeci de oșeni epuizați, veșnic în căutare de lucru, mâncând pe apucate și sprijinind de ani de zile zidurile depozitelor de materiale de construcții (unde se formează și astăzi piețe de muncă la negru) în așteptarea unei comenzi, Parisul devenea în sfârșit un alt fel de acasă. Pentru ei greul trecuse, pentru ceilalți, care abia își luau inima în dinți să plece de-acasă în căutare de lucru, greul abia începea.

Așa a fost la început.

“Am plecat 70 de oameni de la noi din sat în iarna lui ’97” povestește  Pop Toader a lui Pițoaie din satul Târșolț, Țara Oașului, care muncește de 15 ani ca zugrav la Paris. „Granița am trecut-o seara, toți într-o dubă. Ca să încăpem, am stat în picioare ca la abator. Era ianuarie și nouă ne era teamă că o să înghețăm de frig, când colo, noi am rămas fără aer. Aprindeam bricheta și nu mai ardea. Eram ca și morți. Eu m-am pus jos, un vecin s-a urcat pe umerii mei, doi l-au ținut, și cu un cuțit a râcâit până a dat o gaură. Ăsta a fost norocul nostru. Altfel nu ajungeam vii la Paris. Credeți că a fost o ușurare când am ajuns acolo? A fost mai greu ca fuga. Măcar până acolo am mers pe mâna altora, dar acolo? Dă-te jos, du-te și descurcă-te! Unde să mergi? Încotro să o apuci? Nu cunoști limba, nu te-așteaptă nimeni. Nu ai niciun plan. Așa a fost la început.”

Limba nu o cunoaște prea bine Cotroș nici după 17 ani de muncit la Paris. Și nu se jenează deloc de asta. Ba chiar povestește râzând cum s-a dus la doctor și i-a dat niște picături de ochi, dar pentru că nu a înțeles ce i-a spus, le-a băut. Și la ce-i trebuie să vorbească franceză? Șeful lui direct este fiul lui cel mai mic, care a împlinit de curând 23 de ani și are o mică firmă de construcții care nu merge rău deloc, muncește 10 ore pe zi în echipe de oșeni, duminica e în familie sau musafir pe la vecini de-ai lui din sat, stabiliți și ei la Paris. Pentru el aventura s-a terminat demult. Cotroș face parte din avangarda migrației forței de muncă din România. După căderea comunismului, când sistemul de producție centralizat din România a intrat în colaps și au dispărut oportunitățile de muncă din țară, primii oșeni din satul Certeze au forțat granița în căutare de lucru. Cotroș era printre ei. În urma lor s-a scurs ilegal, în numai câțiva ani, un procent uriaș din populația activă a Țării Oașului. După câteva încercări de a-și găsi locul prin diverse țări ale Europei, cei mai mulți s-au regrupat la începutul anilor ’90  în Franța, la Paris. Astăzi, singurul lucru pe care și-l mai dorește Cotroș este să se întoarcă acasă. Mai stă câțiva ani „ca să-și facă anii de pensie” și se va întoarce în Certeze, unde visează să-și facă o făzănărie.

La ziare

Când au plecat de-acasă după ’89, oșenii nu se pricepeau la construcții (meseria lor de bază azi la Paris), dar puteau să muncească cât zece, să care cu spatele fără să crâcnească, să doarmă pe scânduri de lemn sau sub cerul liber și să nu-și vadă copiii cu lunile. O demonstraseră și în perioada ceaușistă, când oșenii erau folosiți la muncile sezoniere din țară. Munci grele și bine plătite. Astfel, defrișările masive pentru mărirea suprafeței agricole a țării s-au făcut în principial cu oșeni, la fel și curățarea tancurilor petroliere sau vopsirea stâlpilor de telegraf. Pentru muncă plătită, oșenii nu s-au dat niciodată în lături de la nimic. La începutul anilor ’90, nici nu aveau de la ce să se dea în lături. Se aflau ilegal pe teritorilul Franței și nimeni nu le dădea de lucru, nimeni nu îi primea în chirie. Nu a durat mult până când oșenii au reușit să transforme o situație ce părea fără ieșire, într-un avantaj profitabil ce le-a adus primii bani câștigați în Franța. Au îmbrățișat cu entuziasm statutul legal temporar de « excluși social » (SDF – adică fără domiciliu fix și fără drept de lucru) oferit de statul francez și au pus monopol pe distribuirea «ziarului săracului», un jurnal anume conceput pentru cei care nu își pot câștiga altfel existența. Au construit rapid cea mai eficientă și abilă rețea de difuzare a ziarului, reușind să facă din cerșetoria mascată o afacere uluitor de prosperă. În anii ‘90 oșenii făceau cel puțin 50 de euro pe zi „la ziare”, bani pe care îi trimiteau în țară.

Mai există și astăzi oșeni „la ziare”, dar cei mai mulți lucrează cu acte în regulă, bărbații în construcții, iar femeile la menaj. Bătrânul Bumbușchi din Certeze, cu ochii înroșiți de conjunctivită, într-o poziție demnă și totuși umilă, stă la intrarea în magazinul Monoprix de pe Av. Charles de Gaulle, cu vedere către esplanada de La Defence. Oamenii îl știu de-atâta timp acolo, că a devenit un fel de marcă a locului. În fața aceluiași magazin de 17 ani, simpatizat și protejat de agenții de pază, Bumbușchi vinde în fiecare zi Ziarul Săracului. Spune cu mândrie că, din banii făcuți la ziare, și-a ridicat în Certeze o casă mai mare ca biserica și le-a făcut și copiilor case.

“La început, prin ’96, m-am întors acasă după nouă luni. Mi-era dor de copil. Îl lăsasem cu soră-mea, și eu stăteam prin case abandonate la Paris și vindeam Ziarul Săracului în ușa magazinelor.  Am făcut bani la ziare... ferească Dumnezeu. Mi-era o rușine... Atunci nu vorbea nimeni de lucru. Toată lumea vindea ziare”  povestește Irina Solomeș zisă Jaga, din Târșolț.Irina e vecină de cartier cu Cotroș și lucrează ca menajeră la Paris de mai bine de 15 ani. Adoră mobila de epocă și colecționează obiecte pe care le primește cadou de la franțuzoaicele cărora le face menajul, cu care își decorează casa din satul natal. “Lumea mă știe că eu sunt la modă. Anul ăsta mi-am schimbat perdelele. Sunt ultima apariție aici la noi în zonă. Seturile de farfurii, de pahare, cristalurile... toate le-am adus de la Paris. Bucătăria asta pe care o am acum, să n-o văd. O schimb! La noi se schimbă moda peste an. Acum mi-e și rușine, nu pot să mă uit la ea. Scaunele le-am schimbat deja de trei ori. Și nici astea nu mai sunt ce trebuie. Să știi că au fost scumpe. Am dat 2 milioane jumate pe unu. Sunt scaune și la 200 de euro.  Acum trebuie să le schimb și pe astea.” Irina spune că, dacă franțuzoaicele la care face curat i-ar vedea casa, și-ar da seama că ele ar trebui să-i facă ei menajul, nu invers.

Blestemul betonului

Oșenii trebuie să facă bani. E o lege (“un blestem” zice generația tânără de la Paris) pe care au moștenit-o și pe care trebuie să o respecte. Oșenii sunt angajați din tată-n fiu și din mamă-n fiică  într-o competiție socială căreia nu i se pot împotrivi.  Asta se vede azi, ca și în urmă cu generații, în casele de la stradă și în satele cu moț ale oșenilor. Banii câștigați înainte de ’89 tot în case au fost băgați. Pe vremea când România atingea pragul limită al sărăciei într-un plan extrem de plată a datoriilor externe ale țării, satele din Oaș prosperau și vechilor case bătrânești le creștea primul etaj. Banii câștigați în Franța au schimbat definitiv fața satelor tradiționale din nordul țării. Casele de lemn, care au fascinat Europa prin tehnica de îmbinare a bârnelor fără niciun cui, s-au transformat în mamuți de beton cu balcoane de inox și acoperișuri în valuri. S-au transformat, nu au dispărut; pentru că la baza multor case de astăzi stau vechile case bătrânești.  La unele case noi aflate în șantier se pot observa încă frânturi din casa veche: o bârnă, un brâu pictat manual, sau o fereastră cu ramă de lemn, peste care se toarnă rece betonul.

O vorbă oșenească mai veche zice așa - “Dacă vecinul are casă cu trei etaje, eu trebuie să-mi fac cu patru”. Și una mai nouă – “Ce face un oșan când se întoarce acasă? Sparge casa.” Adică mai dărâmă un perete, mai face o bucătărie de vară, mai schimbă un acoperiș în funcție de ce dictează moda Oașului și de ce și-a mai făcut vecinul de peste drum. O casă oșenească nu se termină niciodată. Se transformă. “Cu banii din Franța am spart-o și am făcut mansardă”povestește Irina din Târșolț (cea cu franțuzoaicele care ar trebui să-i facă ei menajul), uitându-se cu mândrie la casa ei cu două etaje. „Am schimbat geamurile din nou, aici jos era garaj. De vreo trei ori am spart parterul. Nu ne-a plăcut. Nici acum nu ne place,  trebuie să spargem din nou. Vreau să fac ușa mai mare. La balcon am avut balustrada din aia de fier forjat, am dat-o jos că nu mai e la modă, i-am trimis-o lui soră-mea la Satu Mare, și am pus din asta nouă de inox. Acum dăm țigla jos de pe șură că nu se mai potrivește cu asta nouă de pe casă. E țiglă din aia bună. Mă doare sufletul. 2.000 de mărci am dat la vremea ei pe ea. Era cea mai scumpă atunci. Șura asta mare am făcut-o după ce am făcut mansarda la casă. A venit un unchi și a zis la casă mare, șură mare! Și aia a fost. Nu puteam să nu o facem. Zicea lumea că nu avem, dacă nu făceam. Dar nu avem ce face cu ea, că animale nu mai avem de 20 de ani. Zicea soțul că poate o facem salon de nunți, dar tocmai s-a făcut unul aici în sat de 3.000 de locuri.” Satul Târșolț are 3000 de locuitori cu tot cu copii.  Și asta numai dacă ar fi cu toții, în același timp, acasă.

Cinstea miresei

În timpul anului, satele oșenilor sunt pustii.  Nu se mai aud vitele care se întorc acasă, nici  găini, nici copite de cai. Coloana sonoră a satului tradițional românesc s-a transformat parcă peste noapte  într-un zgomot înfundat de betoniere, iar bătrânii satului în diriginți de șantier. În august, însă, toți se întorc acasă, iar ulițele sunt blocate cu mașini de lux. Ca să ajungi dintr-un capăt în altul, în unele sate din Oaș poți sta blocat în trafic chiar și o oră.  Asta mai ales după Sf. Maria, când încep nunțile. Și când încep, nu se mai opresc până în septembrie. E tradiție! Oșenii se însoară acasă, nu printre străini. Și oricât de cosmopolită ar fi viața lor, cu oricâte nații s-ar intersecta pe scara blocului unde locuiesc în Paris, în metrou, la muncă, la magazinul din colț, căsătoriile tot între tineri din același sat se fac. Iar părinții au în continuare ultimul cuvânt. 

Un oșan care nu vrea să-și atragă vorba satului, merge într-o vară și la 20 de nunți. Nunta oșeneasă funcționează ca un CAR social. E o investiție în viitoarele nunți ale copiilor. Cei care au copii mici încep să meargă cu strictețe la nunți pentru a-și asigura numărul de nuntași din viitor. Cum altfel ar reuși să adune la o nuntă în medie 1.000 de invitați epuizați fizic și financiar? Poate și mai mult. O nuntă obișnuită costă între 40.000-50.000 euro și, dacă vin aproape toți invitații, produce în jur de 100.000 de euro. Totul este organizat cu firme specializate, astfel se explică cum toate nunțile au același meniu (meniu pe care l-am întâlnit identic și pe masa de Crăciun a oșanului care se întoarce în vacanța de iarnă acasă). Deși își fac o ambiție din a avea bucătării profesionale super dotate, cei mai mulți dintre oșeni nu gătesc când se întorc acasă, ci preferă să comande la firme de catering. Cât despre femeile chemate pe vremuri să împăturească sarmale la nunți, astăzi se duc la coafor.

Într-o vară, un oșan cheltuiește pe nunți aproximativ  3.000 de euro; asta dacă nu are nunți în familie, caz în care cheltuiala crește simțitor undeva la 5.000 de euro. La asta se adaugă mersul la coafor pentru fiecare nuntă (nu există nuntașă fără coc elaborat) și rochie de seară. În luna august este imposibil să te strecori într-un salon de coafor. Sunt peste 25 în Negrești Oaș, pline ochi, cu programări făcute din străinătate cu luni bune înainte. Într-o zi, când una dintre stiliste a leșinat de epuizare, femeile programate au așteptat-o în salon ca într-un autobuz la oră de vârf să se întoarcă de la spital și să le termine cocurile. Niciuna nu a renunțat. Au avut timp să se plângă de numărul de nunți din anul respectiv. Una dintre ele zicea că ar trebui să ajungă la 40 de nunți.

Și, ca să fie meniul complet, la oșeni se fac două nunți. Cea în haine tradiționale, care se ține acasă la mireasă și se numește cinstea miresei și cea în “haine domnești” care se ține la casele de nunți din sate. De la un sat la altul diferă în câte zile se face nunta. În unele sate mai întâi se face cinstea miresei, apoi o lasă câteva zile să-și repare rănile de la cizme și vânătăile lăsate de costumul oșenesc de mireasă, și abia după câteva zile se face nunta domnească. În altele, totul se întâmplă dintr-o suflare, într-o singură zi. Un costum de mireasă cântărește peste 20 de kg și costă între 2.500 și 8.000 de euro, în funcție de pietrele cu care este împodobit. În urma migrației, pe costumele oșenești au început să apară cristale Swarovski. Cizmele sunt făcute la comandă la cineva în sat și sunt atât de rigide, încât nu există glezne de mireasă fără răni. În medie, miresele stau îmbrăcate așa zec ore. La sfârșitul zilei au șoldurile vinete și, oricât de grea e munca de menajeră afară, inevitabil miresele din Oaș au febra musculară. Sub canicula de august, miresele albesc brusc și trebuie să se așeze undeva la umbră ca să nu leșine. Împodobitul miresei începe cu două zile înainte și cel mai mult ia împletitul părului, pe care nu-l mai știu decât câteva femei din sat. Împletitul durează aproape opt ore și se face în două zile. În noaptea dinaintea nunții mireasa doarme  într-o poziție fixă, cu o parte din cunună deja prinsă pe cap. La împletit se folosește margarină alimentară. Maria Veletean din Certeze, una dintre puținele femei care mai știu să împletească părul miresei, câștigă în luna august acasă numai din împletit în jur de 9.000 euro. În restul anului lucrează ca menajeră la Paris.

Pe vremuri o căruță trasă de cai, plină ochi cu nuntași, traversa în galop satul de câteva ori dintr-un capăt în altul cu ceteră (vioară) și strigături. Sunt oameni tineri azi care încă își amintesc ceterașul (cântărețul la vioară) sprijinit bine într-un stâlp fixat în mijlocul căruței și restul nuntașilor cu tot cu mire și mireasă la grămadă, în picioare în căruță, chiuind în goana cailor. Metamorfoza s-a petrecut parcă peste noapte. Nu au existat etape intermediare. Cât îi ia unei căruțe să se transforme în mașină decapotabilă? Câțiva ani de muncă grea la Paris, Viena, Milano...

La Paris

În septembrie, oșenii culeg prunele de pălincă, scutură merele, încarcă mașinile și se întorc la viețile lor din Paris, unde, cei mai mulți trăiesc în apartamente mici și înghesuite,  în care stau cu chirie și își alină dorul de casă cu sarmale și slănină. Nu toți oșenii își permit în Franța, însă, un acoperiș adevărat deasupra capului. Mai există și astăzi oșeni care trăiesc în pădurile din apropierea Parisului, în tabere improvizate, fără apă curentă și sub amenințarea evacuării. Sunt cei care au plecat mai târziu la muncă și, sub presiunea competiției sociale de acasă, vor să recupereze timpul pierdut. Deși câștigă bine, în jur de 2500 de euro pe lună, preferă să-i economisească, în loc să plătească o chirie în Paris. Există însă și oșeni, tot mai mulți în ultimii ani, care au început să-și cumpere proprietăți în Franța. Grigore Moiș din satul Moișeni, Țara Oașului, este unul dintre ei. Plecat din 1996 din țară, are o firmă de construcții prosperă din care reușește să pună deoparte anual aproximativ 100.000 de euro. A cumpărat o casă pe pământ în susburbiile Parisului unde locuiește cu soția sa, mama și cei doi copii.  Își estimează averea la 1 milion de euro. Cu toate astea, sunt atât de obișnuiți să muncească și să facă bani, încât soția sa lucrează și astăzi ca menajeră și câștigă 2.000 de euro pe lună.

 “Satul milionarilor” din Bucovina
La începutul anilor ’90 certezenii au dat tonul migrației în Țara Oașului, dar Certeze nu este singurul model de succes din nordul țării. Maramureșul, Moldova, Bucovina au și ele poveștile lor care au devenit exemplu pentru comunitățile din jur. Cajvana, de pildă, este cunoscut drept„satul milionarilor” din Bucovina și are o istorie izbitor de asemănătoare cu cea a satului Certeze. Faima și-au câștigat-o încă de pe vremea lui Ceaușescu când au pus pe picioare o afacere ingenioasă și prosperă. În timpul anului, căjvănenii mergeau pe la Avicolele de prin țară și le propuneau să facă gratuit curățenie în halele cu găini cu condiția să păstreze ei gunoiul. Cerneau mizeria și veneau acasă cu saci plini de „risipă”, cum ziceau ei - resturi de hrană îmbogățită de la găini. Cu risipa asta își hrăneau porcii pe care apoi îi vindeau la târguri de animale prin toată țara. Din vânzarea porcilor, o familie câștiga într-un an contravaloarea unei Dacii. Ca și cei din Certeze, căjvănenii au plecat la muncă în străinătate încă de la începutul anilor ’90 cu călăuze, au fost fugăriți prin păduri de grăniceri, au trăit și au muncit atunci în condiții greu de imaginat. Cei mai mulți dintre ei trăiesc astăzi în Italia.

Între prima generație, care a luptat din greu să-și facă un rost „afară”, și copiii lor, care vorbesc fluent limba și sunt perfect integrați în societățile care i-au adoptat, se cască o prăpastie tot mai mare. Cei dintâi visează să se întoarcă într-o zi acasă, iar cei din urmă să poată rupe “blestemul betoului”care îi obligă, conform tradiției, să-și bage banii câștigați din greu în case cu mult etaje în satele natale. Casele mari țin departe de a-și împlini visul ambele generații. Cei ce visează să se întoarcă acasă sunt obligați să muncească departe de ele pentru a le putea întreține, cei ce visează să-și facă o viață „afară”, sunt obligați să-și bage toți banii câștigați în finalizarea lor. Iar asta, în mult cazuri, poate dura o viață.